Galaxy S III Mini - fratele mai mic

M-am jucat acum mai bine de două săptămâni cu un Galaxy S III Mini, i-am făcut un review, însă am neglijat blogul...

Galaxy S III Mini este un telefon din gama medie, dar cu puternice aspirații spre top, în special datorită designului și capitolului software.

La exterior arată exact ca fratele său mai mare, un design apreciat de mulți pentru că se așează foarte bine în palmă. Vine în culorile alb și albastru închis și este făcut din aceleași materiale.

Ecranul are 4 inci, perfect pentru cei cu mâini mai mici și cei care s-au plâns la lansarea S III că nu există un Android de top cu dimensiuni mai mici. Are o rezoluție de 480x800, ceea ce înseamnă o densitate de 233 ppi. Nu este extraordinar, dar nu te poți plânge, mai ales că luminozitatea și culorile sunt foarte bune.

În interior Mini este mai modest decât Galaxy S III, având doar un procesor dual core de 1 GHz, însă recuperează la memorie, venind cu 1 GB RAM și stocare internă 8/16 GB și la procesorul grafic identic cu S III. Per total se mișcă foarte bine și nici o aplicație nu îl poate pune în dificulate.

Camera are doar 5 MP și nu este comparabilă cu cea de pe S III, însă în combinație cu flash-ul, poate face niște poze bune.

Sistemul de operare este proba la care Galaxy S III Mini poate câștiga cele mai multe puncte, venind din fabrică cu Android 4.1.1 Jelly Bean și încorporând atât funcțiile cu care ne-am obișnuit la fratele mai mare (smart stay, pop up play, gesturile de mișcare pentru zoom, deplasat în imagini, screenshot etc), cât și blocking mode introdus prima oară pe Galaxy Note II.

Galaxy S III Mini combină funcționalitățile și designul unui Galaxy S III cu dimensiunile compacte și prețul unui telefon mid range.

Londra - Muzee

Într-o săptămână am văzut toate muzeele principale și multe locuri (piețe, străduțe, zone, parcuri, despre care voi scrie într-un articol următor). Le voi lista aici împreună cu descrieri și explicații, în ordinea în care ne-au plăcut.

Muzeele listate aici sunt gratuite (excepție făcând Sherlock Holmes și cele două catedrale) și nu ai absolut nici o scuză să nu treci pe la ele dacă ești în Londra. Există planuri și hărți disponibile tot gratuit. Evident, există și multe urne unde te încurajază să donezi dacă te ține bugetul. Cu toate astea, fotografiatul este permis, cu excepția National Gallery.

Programul este în general 10-17, însă la fiecare există o zi pe lună sau pe săptămână când e deschis până la 22, se organizează activități speciale și intrarea este tot gratuită.

O altă chestie extraordinară la muzeele londoneze este faptul că sunt făcute și pentru copii, având și explicații pe scurt, cu scris mare și culori, sau tot felul de demonstrații, touchscreen-uri interactive și altele.

British Museum

Londra - impresii și sfaturi

Articolul ăsta este primul dintr-o serie despre excursia noastră la Londra.

De patru ani încoace, eu și Ioana mergem în excursii anuale de aniversare a noastră. Cu ocazia împlinirii a opt ani întregi am fost la Londra săptămâna trecută. Stilul nostru de vizitare este unul foarte conservator, dar foarte exhaustiv, adică vedem locurile și obiectivele clasice și ne plimbăm neopriți câte 8-10 ore zilnic. Nu le avem cu terase, cluburi și cheltuit bani, ci încercăm să absorbim cât mai mult din spiritul, cultura și istoria orașului având în vedere că noi le vedem în ritm de câte unul pe an.

În primul rând încercăm să fim cât mai organizați de la bun început ca să economisim timp. Ne pregătim dinainte lista cu obiective (mulțumim, mama, pentru ghiduri!), le încercuim pe toate pe hartă și le grupăm pe zile de vizitat, trecând între ele străzile, bulevardele, piețele și parcurile prin care vrem să trecem.

De știut

-          Au prize greșite și trebuie adaptor de normalitate. Astea costă >3 lire acolo. Recomand un prelungitor / triplu ștecher în loc să iei mai multe adaptoare.

-          Muzeele importante sunt gratuite. O să revin în detaliu la fiecare, însă dacă vrei să vizitezi Londra complet gratis, e oarecum posibil.

-          Contrabalansând, transportul e groaznic de scump. Un bilet Heathrow – centru (adică zona 6 – zona 1) este 5.6 lire, iar un weekly travel card e 30 lire (zonele 1-2, toate mijloacele de transport).

-          Circulă greșit pe stradă. Într-o săptămână nu m-am dumirit în ce parte să mă uit când traversez sau cum să merg pe trotuar sau scări.

Transportul

Pentru turiști sunt două posibilități (blatul nu intră în discuție): Oyster card și Travel card. Modul lor de funcționare e următorul:

Oyster este un card încărcabil similar portofelului electronic de la RATB (taxezi la intrare și la ieșire și îți oprește echivalentul călătoriei), care are un plafon de preț. Dacă, spre exemplu, acel plafon este echivalentul a trei călătorii (de fapt este chiar mai mult), după a treia nu mai ești taxat. Însă este dezavantajos dacă faci doar două-trei călătorii zilnice, pentru că nu faci nici o economie față de cumpăratul biletelor individuale. Per total, price cap X 7 zile este mai scump decât un Travel card.

Travel card este similar abonamentului nostru. Există și separat pentru autobuze sau metrouri, dar și complet. Noi l-am ales pe ăsta pentru că aveam de luat și un tren până unde am stat (Herne Hill, zona 2, însă nu are metrou).

Metroul are stațiile la distanțe mult mai mari decât în Paris sau Viena, însă sunt foarte bine amplasate și acoperă TOT centrul și foarte mare parte din periferii. Timpii de succedare sunt ireal de mici, practic mereu când ajungi la peron este un tren sau stă să vină.

Autobuzele sunt interesante, însă foarte lente (din cauza blocajelor în trafic, semafoarelor, opririlor dese etc). Am fost de mai multe ori la etajul unui double decker și senzația este superbă. Vederea amplă asupra străduțelor este contrastată de condusul haotic al șoferilor, care ocolesc totul rapid, lovesc toate crengile, frânează brusc și sunt în general bezmetici. Pe liniile 9 și 15 (poate sunt mai multe) am văzut chiar autobuze din acelea vechi, cu intrarea și scara în spate, însă n-am prins nici unul să ne plimbăm cu el.

 

Impresii

Nu voi spune că e superb că ar fi redundant. Însă impresia generală pe care mi-a lăsat-o orașul este genială. Totul este bine pus la punct până la ultimele detalii și îți dă cu adevărat senzația totul e cum trebuie. Tot orașul miroase bine. De la mâncarea din puburi, la aromele de pe străzi, nu mirosea nicăieri neplăcut.  Primul lucru pe care l-am observat a fost că absolut toată lumea zâmbește și abia așteaptă să te ajute, spre deosebire de Viena unde jumătate nu știau engleză și altă jumătate nu se înghesuiau să răspundă. Toți angajații zâmbeau de parcă ar fi avut salarii imense pentru asta și explicau rar și frumos să înțeleagă și cei care știu doar un minim de engleză. Bonus: am dat peste un muncitor căruia i-am cerut indicații și ne-a răspuns în cel mai dulce accent socțian! 

Londra!

 

În momentul în care citiți asta eu și cu Ioana suntem în drum spre Londra pentru o vacanță binemeritată de o săptămână să sărbătorim trecerea peste sesiunea de restanțe (stil Dl. Goe).

Niște remarce înainte de călătorie:

• Majoritatea muzeelor în Londra sunt gratuite. Oricum cele mai importante sigur sunt (British Museum, Tate, National Gallery, muzeul marinei și multe multe altele). În schimb restul sunt la prețuri astronomice.
• Transportul este extraordinar de scump, dar e bine organizat. Totuși 30£ pentru un abonament universal de o săptămână te cocoșează.
• Cică berea e ieftină la puburi, 1-2 lire halba. Abia aștept să testez asta :)

Obiective pe care ni le-am setat:

• să încercăm o bere britanică și un ginger ale
• să încerce Ioana un fish and chips și eu un burger de-al lor (că nu mănânc înotătoare)
• să mâncăm un "full English breakfast" as greasy as possible, cu fasole, șuncă și ouă
• să vedem parcul olimpic

Dacă aveți alte sugestii, vom avea internet acolo să le citim și vom încerca tot! Ne auzim peste o săptămână cu poze, filmulețe și impresii.

Spre Sighetu Marmației

De la Borșa am plecat către Sighetu Marmației trecând prin comunele din inima Maramureșului încărcate de tradiții și biserici de lemn. Cel mai uluitor lucru pe care l-am văzut este muzeul femeii maramureșene din Dragomirești unde exponatele comune dintr-un astfel de muzeu sunt inegalabil completate de muzeografa unică în lume! Femeia aceea nu doar că vorbește cu grai maramureșan, însă pune suflet în fiecare cuvințel vorbit, ea se ocupă de casă și se vede că îi merge la inimă toată munca. Am mai văzut-o când am mai trecut prin zonă în urmă cu vreo șapte ani și la fel de multă plăcere mi-a făcut.

O mostră de înțelepciune populară e fusul cu „țurgalău” adică un fus la capătul căruia e construit un model din foarte multe piese îmbinate care zornăie când e mișcat. Rolul său e de a ține femeia care toarce trează chiar și toată noaptea dacă e nevoie. 

Alte lucruri interesante sunt, pe lângă lucrăturile manuale, blenderul țărănesc (o bucată de tulpină de brad cu cioturile crengilor dispuse în formă de cerc la un capăt, care frecat între palme acționează ca un veritabil Moulinex), pragurile înalte, pentru a nu putea trece copiii sub trei ani peste ele (ca să nu ai grija lor că se bagă unde nu le fierbe oala), premergătorul și multe multe altele. Vă spun că este o bogăție culturală și tradițională acolo. 

La final Ioana și o altă vizitatoare s-au îmbrăcat în porturile populare expuse acolo și au ieșit niște poze tare faine :)

După aceea am trecut pe la multe alte bisericuțe de lemn mai mult sau mai puțin istorice, mai mult sau mai puțin deschise, însă cea mai importantă este cea din Ieud. Construită la 1300 și ceva, este cea mai veche biserică de lemn din Europa. Deși locul este superb, aici am trăit o experiență amară.

Când am ajuns am fost întâmpinați de doi copii de 13-14 ani care spuneau că sunt ajutoare la biserică și s-au oferit să ne spună istoria până vine preotul care era la masă. De la ei am aflat anii de construcție, detalii despre pictură, faptul că scara interioară e făcută dintr-o singură bucată de lemn de brad și multe multe alte lucruri. Când a venit popa i-am spus că am vorbit cu copiii, dar ei o zbughiseră, moment în care popa a început să-i facă cu ou și cu oțet că sunt țigani și alte aprecieri și să ne mustre aspru că am stat de vorbă cu ei. Degeaba am încercat să ne opunem că popa era setat. Evident că ne-a umflat banul și nu ne-a zis nimic... noroc cu copiii ăia că mai aflaserăm câte ceva. Evident că țiganii din comună sunt puși pe furat și făcut rele dacă tocmai popa, care ar trebui să fie călăuza lor îi stigmatizează social pe criterii etnice încă din copilărie. Dar cine sunt eu să judec?


De aici am plecat la mănăstirea Bârsana, un loc feeric cu o arhitectură foarte drăguță. Deși este ctitorită în anii 90, cele patru sau cinci clădiri de chilii, plus un foișor și o biserică, toate în același stil de lemn, maramureșan, arată impresionant și par că sunt acolo de când lumea. Tot aici a reușit Ioana să fotografieze cu aparatul nostru neprofesionist un cer literalmente dumnezeiesc :)

Următoarea oprire a fost în Sighetu Marmației, în muzeul satului unde am și campat. Zona e foarte drăguță și campingul de acolo nu se compară cu nimic. Chiar dacă nu sunt condiții foarte fițoase, în ce camping mai ai ocazia de a te plimba liber printr-un muzeu? :)

Borșa

În Maramureș am luat-o de la est la vest așa că am dormit două nopți la Borșa să vedem împrejurimile. Aici voi recomanda cu căldură campingul Borșa Turism care aparține unei familii româno-belgiene, îmbinând ospitalitatea românească a doamnei Lenuța cu organizarea occidentală a domnului Verellen. 

Intrând în depresiune am trecut prin Moisei, unde am văzut mănăstirea de lemn din secolul XVII, recent renovată, cu pictură interioară originală bine păstrată. Lângă vechea biserică de lemn a fost ridicată una nouă, de beton, în anii 1910.

Comuna Moisei este cunoscută pentru masacrul horthist din 1944. Trupele maghiare, fiind în retragere nu au mai avut ce face cu prizonierii acuzați de trădare sau dezertare din taberele de muncă. Cei 31 de bărbați au fost culcați la podea în două case și s-a tras în ei pe uși și pe ferestre. Au existat doi supraviețuitori ale căror mărturii sunt șocante, iar una dintre cele două case se păstrează și azi și este amenajat un muzeu al victimelor în care sunt expuse poze și informații despre ele, câteva obiecte personale ce le-au aparținut și documente.

În apropierea casei există un grup statuar executat de sculptorul Gheza Vida care cuprinde 12 figuri: două umane și zece măști populare maramureșene stilizate. Când am văzut prima oară monumentul în 2004 nu știam de el și l-am observat pe deal trecând cu mașina pe lângă. Acum când am fost a trebuit să îl căutăm din cauză că au fost construite case și au fost plantați copaci pe pajiștea cu aleea care duce către scări. Inutil să spun nu doar că monumentalitatea ansamblului pălește pe lângă vilele cu etaj, dar și că treptat nu va mai fi cunoscut și tot incidentul, care a marcat istoria comunei, va fi uitat.

Revenind la lucruri mai vesele, ne-am cazat, cum am spus, la Borșa Turism, un camping-pensiune extraordinar. Noi am montat corturile într-o livadă unde aveam umbră și mere cât vroiam. Tot aici am avut parte de o mostră de căldură moroșană excelentă. După ce mâncam hrăneam câinele de peste gard cu resturile și după două zile ne-am trezit cu vecina printre noi... ne adusese o sticlă de lapte să ne mulțumească pentru că i-am hrănit animalul, că probabil ăla vedea doar coji de nucă și mălai și noi i-am dat resturi de grătar și oase. Degeaba te chinuiai să-i spui că oricum n-aveam ce face cu alea că mai să ne dea cu sticla-n cap de n-o luam. Nu sunt băutor de lapte, cu atât mai puțin de lapte de țară, dar laptele ăla a fost EPIC! Călduț, proaspăt muls și cu un gust foarte diferit de ceea ce vând „țăranii” în piețe.

În ziua următoare am plecat spre Cascada Cailor, cea mai înaltă cascadă din România, cu o cădere de peste 90 m. La urcare am mers cu telescaunul până pe un platou unde sunt mai multe trasee turistice, cabana și baza pârtiei cu teleski-ul. Drumul de acolo până la cascadă trece printr-o pădure superbă (face parte din rezervația naturală Munții Rodnei), este accesibil și în ușoară coborâre.

La coborâre nu ne-am mai dus cu telescaunul ci am luat-o la picior pe potecă. Drumul este superb și liniștitor și simți că ești în sânul naturii. Am mâncat cel puțin două kile de zmeură culese dintre toate urzicile și ciulinii din zonă și aveau un gust perfect. Tot acolo am văzut un șarpe mâncând o broască. Copyright Cristi pentru poză :)


Cu greu am ajuns înapoi la corturi și eram frânți chiar dacă nu era nici după amiază încă.

Ochelarii 3D în Băneasa

Am fost ieri cu Ioana să vedem Brave în 3D la Grand Cinema Digiplex în Băneasa. Trecând peste numele stupid al cinematografului (cumva să se asigure că știe lumea că e mare, cinematograf și digital), am avut o experiență cel puțin ciudată.

La ei nu ai ochelari 3D incluși în bilet. Mai mult decât atât, nu închiriază genul de ochelari activi (cu baterii și cu senzorul dintre ochi care dezactivează polarizarea cât timp nu te uiți la ecran), ci ți-i VÂND! Dap, 3 lei perechea și sunt ai tăi. Dacă mai vii altă dată ești scutit de o cheltuială că ți-i aduci de acasă, dar mie mi se pare o măgărie din mai multe puncte de vedere:

1) Sunt, evident, de o calitate extraordinar de proastă din moment ce se pot lipsi de ei și costă nici 1€.

2) Cei care poartă ochelari nu și-i pot pune peste ochelarii de vedere cum pot face cu cei de la alte cinematografe.

3) Comunicarea e proastă. În sala noastră au fost mulți oameni fără ochelari 3D!!! Probabil nu li s-a pus în vedere când au cumpărat biletul, că refuz să cred că vreo opt oameni s-au gândit că e o idee bună să refuze să cumpere. Sunt curios cum au văzut ei filmul și ce au înțeles din el.

Oare câți bani or face din măgăria asta de merită pentru ei să o facă?

PS: Evident că sunt inutili, că sunt cu lentile polarizate care necesită o tehnologie specială. Deci nu i-aș putea folosi acasă să mă uit la un film 3D magenta-cyan sau altceva.

Câte ceva despre Mob!lers

Zilele astea a apărut în presa online un incident neplăcut despre Samsung și un blogger indian și anume că a fost invitat ca „mobiler” să participe la Unpacked și IFA în Berlin, însă mai apoi s-a trezit blocat și nesusținut în Germania. Până aici i-aș plânge de milă, însă detaliile poveștii complică treaba. În primul rând este vorba de doi bloggeri în aceeași situație, însă al doilea nu s-a exteriorizat în presă. În al doilea rând este esențial faptul că au fost invitați în calitate de „mobiler”, nu o vacanță all-expenses-paid la spa. 

Bistrița-Năsăud

Ne apucase seara la Praid, o mică ploicică, ne-am frăsuit mult până să sunăm după pensiuni că nu mai era de cort și ne-am trezit în Bistrița pe beznă. A doua zi am luat orașul la picior și vreau să spun că mi-a plăcut foarte mult.

Biserica luterană e în renovare după incendiul suferit acum câțiva ani, iar bucata terminată din vârful turnului arată bine. Ne-am învârtit în jurul centrului pe aleea pietonală care este mult mai aerisită și mai diversificată decât Lipscaniul nostru și am încercat să inventariez toate pasajele înguste dintre clădiri. 

Fac o paranteză aici să-mi descarc oful legat de strada Sforii din Brașov, care nu are nici un imobil pe ea, dar are statutul de stradă. În Bistrița sunt cel puțin 16 pasaje (atât am văzut eu, dar pot fi mai multe), mai înguste, mai late, acoperite, descoperite, bine întreținute sau scorojite, dar toate te fac să îți imaginezi cum era pe vremea când fremăta centrul de negustori și clienți, cărau saci, oale sau animale și treceau prin pasajele înguste ca să nu ocolească clădirile. Și nu sunt considerate străzi...

Am văzut și complexul Șugălete datând din secolele XV-XVI, foarte bine păstrat, iar apoi am dat și peste turnul dogarilor, unicul păstrat din cetatea Bistriței împreună cu o porțiune de zid și a trebuit să plecăm către Maramureș

Următoarea oprire a fost la intrarea în Năsăud la casa memorială a lui Liviu Rebreanu. Cred că în viața mea am văzut sute de case memoriale, de la bordeie sărace (casa lui Creangă din Humulești sau a lui Brâncuși din Hobița), până la palate (conacul lui Octavian Goga de la Ciucea). Toate sunt superbe și au ceva special, însă două mi-au plăcut enorm: casa lui Cezar Petrescu din Bușteni (va urma) și cea a lui Liviu Rebreanu. Esențială la un muzeu, pe lângă exponate, este explicația cuiva avizat și mai ales dedicat. De fapt dacă ar fi în Cișmigiu un bătrân cu o pancartă de gât „Casa Memorială Carol II”, aș sta să-l ascult neoprit și mi-aș imagina singur un muzeu în jurul meu.

La casa lui Rebreanu muzeograful este probabil un profesor din comună, cu o mândrie locală drăguță, care ne-a explicat totul amănunțit. Am aflat, de exemplu, că Ion al Glanetașului locuia chiar vizavi de acel muzeu, casă care nu s-a păstrat sau faptul că Rebreanu nu a scris decât inspirat și îndrumat de realitate (ideea pentru Pădurea spânzuraților i-a venit când un prieten i-a arătat o poză cu o pădure în care erau spânzurați soldați cehi, însă nu a scris romanul până nu s-a întâmplat ca fratele său să dezerteze și să fie executat). Tot acolo a fost construită o clădire nouă care are un amfiteatru unde se organizează evenimente culturale în cinstea autorului, se proiectează ecranizările după romanele lui, iar la etaj sunt expuse romanele sale traduse în zeci de limbi străine, dintre cele mai exotice cum ar fi araba, japoneza, chineza și chiar un exemplar al romanului Ion în Braille (8 tomuri A3).

Mai departe am ajuns la casa lui George Coșbuc, drăguță, cu ceva exponate și explicații, însă a lipsit cu siguranță un suflet depus ca în partea cealaltă. Expoziția este organizată ca o cronologie a vieții sale presărată cu fotografii, texte, obiecte personale și altele. Într-una dintre camere era organizată o ședință de comitet cu un grup de pensionari care se arătau extrem de indignați de faptul că nu se mai predă Coșbuc în facultățile de litere. Ce alt decor mai potrivit decât tinda poetului? :)

Apoi am trecut munții și am ajuns în țara Maramureșului, de care voi scrie în episoadele următoare.

50 de bani

Nu am o colecție impresionantă, însă adun monede și bancnote din toate timpurile și țările. Poate o să detaliez altădată și o să postez piesele mele preferate, însă acum vroiam să scriu despre moneda de 50 de bani, care a fost reeditată în trei emisiuni (de la stânga la dreapta): 2010 (Aurel Vlaicu), 2011 (Mircea cel Bătrân) și 2012 (Neagoe Basarab). Prima oară când am pus mâna pe cea cu Aurel Vlaicu am crezut că este vorba de o monedă jubiliară, însă am văzut că sunt și în circulație, la fel și celelalte. 

Habar nu am care e treaba cu ele, dar ceva îmi spune că ultimele două sunt sponsorizate de BOR, că prea au biserici pe ele.