Bistrița-Năsăud

Ne apucase seara la Praid, o mică ploicică, ne-am frăsuit mult până să sunăm după pensiuni că nu mai era de cort și ne-am trezit în Bistrița pe beznă. A doua zi am luat orașul la picior și vreau să spun că mi-a plăcut foarte mult.

Biserica luterană e în renovare după incendiul suferit acum câțiva ani, iar bucata terminată din vârful turnului arată bine. Ne-am învârtit în jurul centrului pe aleea pietonală care este mult mai aerisită și mai diversificată decât Lipscaniul nostru și am încercat să inventariez toate pasajele înguste dintre clădiri. 

Fac o paranteză aici să-mi descarc oful legat de strada Sforii din Brașov, care nu are nici un imobil pe ea, dar are statutul de stradă. În Bistrița sunt cel puțin 16 pasaje (atât am văzut eu, dar pot fi mai multe), mai înguste, mai late, acoperite, descoperite, bine întreținute sau scorojite, dar toate te fac să îți imaginezi cum era pe vremea când fremăta centrul de negustori și clienți, cărau saci, oale sau animale și treceau prin pasajele înguste ca să nu ocolească clădirile. Și nu sunt considerate străzi...

Am văzut și complexul Șugălete datând din secolele XV-XVI, foarte bine păstrat, iar apoi am dat și peste turnul dogarilor, unicul păstrat din cetatea Bistriței împreună cu o porțiune de zid și a trebuit să plecăm către Maramureș

Următoarea oprire a fost la intrarea în Năsăud la casa memorială a lui Liviu Rebreanu. Cred că în viața mea am văzut sute de case memoriale, de la bordeie sărace (casa lui Creangă din Humulești sau a lui Brâncuși din Hobița), până la palate (conacul lui Octavian Goga de la Ciucea). Toate sunt superbe și au ceva special, însă două mi-au plăcut enorm: casa lui Cezar Petrescu din Bușteni (va urma) și cea a lui Liviu Rebreanu. Esențială la un muzeu, pe lângă exponate, este explicația cuiva avizat și mai ales dedicat. De fapt dacă ar fi în Cișmigiu un bătrân cu o pancartă de gât „Casa Memorială Carol II”, aș sta să-l ascult neoprit și mi-aș imagina singur un muzeu în jurul meu.

La casa lui Rebreanu muzeograful este probabil un profesor din comună, cu o mândrie locală drăguță, care ne-a explicat totul amănunțit. Am aflat, de exemplu, că Ion al Glanetașului locuia chiar vizavi de acel muzeu, casă care nu s-a păstrat sau faptul că Rebreanu nu a scris decât inspirat și îndrumat de realitate (ideea pentru Pădurea spânzuraților i-a venit când un prieten i-a arătat o poză cu o pădure în care erau spânzurați soldați cehi, însă nu a scris romanul până nu s-a întâmplat ca fratele său să dezerteze și să fie executat). Tot acolo a fost construită o clădire nouă care are un amfiteatru unde se organizează evenimente culturale în cinstea autorului, se proiectează ecranizările după romanele lui, iar la etaj sunt expuse romanele sale traduse în zeci de limbi străine, dintre cele mai exotice cum ar fi araba, japoneza, chineza și chiar un exemplar al romanului Ion în Braille (8 tomuri A3).

Mai departe am ajuns la casa lui George Coșbuc, drăguță, cu ceva exponate și explicații, însă a lipsit cu siguranță un suflet depus ca în partea cealaltă. Expoziția este organizată ca o cronologie a vieții sale presărată cu fotografii, texte, obiecte personale și altele. Într-una dintre camere era organizată o ședință de comitet cu un grup de pensionari care se arătau extrem de indignați de faptul că nu se mai predă Coșbuc în facultățile de litere. Ce alt decor mai potrivit decât tinda poetului? :)

Apoi am trecut munții și am ajuns în țara Maramureșului, de care voi scrie în episoadele următoare.